Cu capul in nori…
Posted by: emotionalkitty on: octombrie 24, 2008
Ca intotdeauna mama mea a avut dreptate.Meru imi spunea:
“Draga mea, intr-o zi ai sa-ti uiti si capul”.
Acest lucru ca o dovada a tuturor pierderilor mele.Evident.Din prostie, neglijenta ori , neatentie.Asta este. Se mai intampla.Sunt copil si trebuie sa accepte.
Revenind la subiect.O zi, sa zicem obisnuita.Ore ,teme, teste.Ca de obicei. Ca doar de aceea se numeste scoala.Terminam orele.Eu , cateva colege si niste copilasi de a 5a mergem spre statia de autobuz.Urcam in primul autobuz si coboram la a 2a statie pentru a ne lua fornetti.Imi dau ghiozdanul jos pentru a-mi lua portofelul.Din graba imi las telefonul pe jos.Facem noi ce facem, ne luam fornetti si deodata imi amintesc:
-Telefonul!Unde este?!
-Pai nu l-ai lasat in ghiozdan?
Primul lucru am cautat in ghiozdan. Nimic!
Intreb toate ppersoanele din zona. Nimic! Nu vreau sa acuz pe nimeni fara dovezi insa nu ar fi atat de cumsecade incat sa mi-l returneze.De acum inainte imi va fi invatare de minte.
-Diana! Incearca sa suni!
Incepe sa sune…Ocupat! Mai suna o data…Ocupat! Inca o data …Ocupat! Si asa a durat vero 10 minute.De recuperat in niciun caz nu il mia recuperez.
Dar cum le voi spune parintilor? Asta aste problema. in mintea mea se amestecau o multime de ganduri.
Eu si Diana (colega mea. am uitat sa precizez de la inceput . 
) plecam cu primul autobuz.Nici vorba de a ma mai intoarce acasa (imi zic eu). Pana la urma ma hotarasc sa merg la Diana acasa.Le explic parintilor ei ce s-a intamplat apoi o sun pe mama:
“-Alo! Sarut mana…
-Ce faci?
-Pai…acum sunt la Diana….
-De ce? Ai patit ceva? De ce nu raspunzi la telefon?
-Pai stii… l-am pierdut .
-Ei lasa…nu-i nimic.Bine ca esti sanatoasa. Ma gandeam ca ai patit ceva. Nici nu mi-a trecut prin cap ca ti-ai fi pierdut telefonul.Vin-o acasa. S-a facut tarziu.
-Bine, Sarut mana!”
-Off. Vezi Diana? Nu s-a intamplat nimic.
-Da . Insa de acum inainte voi fii mai atenta. Buna seara!
-La revedere! Ai grija.
Pana la urma nu mi s-a intamplat nimic.Doar , putina morala, ca de obicei. Presupun ca a fost fericit cel ce a gasit telefonul. A vorbit pe rupte de pe el.Pana la urma am inchis contul.
Oricum.Macar putea avea bunul simt sa sune si sa anunte ca l-a gasit , sau ma rog… sa faca ceva.Asta este.Necazul meu, fericirea altuia.
Insa stiti vorba aia “Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul”.
In padurea Petrisorului
Posted by: emotionalkitty on: octombrie 24, 2008
Linistea si pacea ce domnesc asupra padurii se sfarsesc brusc.O briza usoara trece pe deasupra boltilor de frunzisuri ce isi iau ramas bun de la casele lor.
Vantul nemilos incepe sa bata cu putere.Vara isi ia ramas bun de la intreaga padure,facundu-i loc toamnei, ce se joaca usurel cu frunzele copacilor.Vietuitoarele se adapostesc in vizuini, la loc sigur, la caldura dar cel mai important la adapost de vant.Doa un micut iepuras alb, ratacit de familia sa,ramane singur.Vantul bate din ce in ce mai tare.Ramas fara hrana, fara adapost, iepurasul e pe cale sa moara.Dar nu renunta.Se gandeste o clipa, apoi o ia la drum ,hotarat sa-si gaseasca familia.Asa trece si toamna…Langa padure este intinsa o miriste de grau.Nu se mai vede decat paisul ramas deasupra pamantului inghetat.
Intr-o noapte incepe sa ninga.Fulgii de nea ce cad asupra iepurasului, par pentru el o lopata de zapada.Amortit si degerat de frig,continua sa mearga.In cele din urma , un arici il gazduieste in vizuina sa. Iarna trece…vine primavara…Un ghiocel firav, mangaiat de razele soarelui, se inalta timid spre cer.Natura se trezeste la viata, iepurasul isi regaseste familia , iar viata merge mai departe, lasand in urma doar amintirile…
In livada bunicilor…
Posted by: emotionalkitty on: octombrie 23, 2008
Aceasta toamna am mers la tara, la bunicii mei, pt ai ajuta la culesul gutuilor. Vremea era frumoasa, iar soarele se mai straduia din cand in cand sa se ridice pe cerul plumburiu. Animalele erau triste, deoarece stiau ca vara se sfarsise si urma sa vina nemiloasa toamna…
In livada, gutuile vesele , parca abia asteptau sa fie culese.Aveau o nuanta de oranj inchis si erau tari ca piatra.De departe, o gutuie parca ma privea…Pe mine? De ce oare?
M-am apropiat de ea…Era frumoasa, perfecta!
-Ma gandesc ca este ingrozitor sa stai in livada, o toamna intreaga…Nu iti face griji! Te voi culege in curand!
-Buna!Esti tare draguta ca imi acorzi atata importanta..de altfel…nu mai rezistam cu vantul acestea care bate nepasator cu putere!
-Nu iti face griji. Orcium imi pare bine sa te cunosc! Cum te simti in livada?
-Nu prea bine…
-De ce?
-Pai stii…Vantul acesta puternic, aproape ca ma smulge de pe ramurile copacului .
-Nu te teme! Te voi lua eu in casa la caldura .
-Iti multumesc foarte mult.
-Iar eu a trebuit sa ma intorc acasa si , pana la urma acea gutuie a ramas la bunici. Nu stiu ce-or fi facut cu ea dar…Pana la urma sunt fericita ca am trait o asemenea experienta deosebita. 
Căutare
- Nespecificat
- Nu s-a publicat nici un comentariu deocamdată.
Categorii
- Din copilarie (1)
- Din viata de zi cu zi (1)
- Uncategorized (1)
